Istoric

Istoria invatamantului superior tehnic in Bucuresti are drept inceput anul 1818, cand Gheorghe Lazar, inginer venit din partile Transilvaniei, a reusit sa obtina invoirea de a deschide cursurile de inginerie cu predare in limba romana la Scoala de la Sfantul Sava. In programul cursurilor erau incluse “aritmetica cu toate partile, gheometria teoreticeasca, trigonometria, alghebra, gheodesia sau ingineria cu iconomia si arhitectura”.

La 24 martie 1818 domnitorul I. Gh. Caragea da hrisovul prin care aproba anaforaua boierilor efori ai scolilor din Tara Romaneasca prin care se solicita infiintarea cursurilor de inginerie si numeste pe Gheorghe Lazar “dascal” de aritmetica, geometrie si grafie la Sf. Sava.

Gheorghe Lazar lanseaza un vibrant apel catre tineretul roman, chemandu-l sa urmeze scoala “chiar in limba maicii sale” si incepe cursurile in august 1818, in chiliile manastirii. La aceasta scoala au invatat Ion Heliade Radulescu, Eufrosin Poteca, Petrache Poenaru precum si numerosi tineri din toate straturile sociale si chiar tineri veniti din Moldova.

In timpul revolutiei lui Tudor Vladimirescu, profesorii si elevii Scolii romanesti de la Sf. Sava s-au alaturat cu entuziasm luptei de eliberare sociala si nationala, insusi Gheorghe Lazar invatandu-i pe panduri sa traga corect cu tunurile.

In 1821 Gheorghe Lazar termina manualul sau didactic “Aritmetica matematica”, ramas in manuscris pana in 1919, cand Traian Lalescu il publica sub titlul “Trigonometria cea dreapta”.

In 1823 Ion Heliade Radulescu este numit de domnitorul Grigore D. Ghica profesor la Scoala de la Sf. Sava in locul lui Gheorghe Lazar, care bolnav, paraseste scoala si se retrage la Avrig, satul sau natal, unde moare la 17 septembrie 1823, in varsta de numai 44 de ani.

In anul urmator, 1824, Eforia Scolilor da anaforaua prin care Petrache Poenaru este numit profesor definitiv. Petrache Poenaru, elev al Scolii de la Sf. Sava, cu studii la Scoala Politehnica de la Paris, este cunoscut si prin faptul ca in mai 1827 obtine in Franta brevetul de inventie pentru primul toc rezervor din lume sub denumirea de “condei portaret fara sfarsit alimentandu-se cu cerneala”.

Scoala de la Sf. Sava se inchide in intervalul 1828 – 1831, din cauza epidemiei de ciuma si holera si a razboiului ruso – turc, in urma caruia in cele doua principate romanesti se aplica legiuirea denumita Regulament Organic.

Conform acestei legiuiri se consfintesc patru categorii de scoli: scoli incepatoare cu 4 ani de studiu, umanitarele cu 4 ani de studiu, invataturile complimentare cu 3 ani si cursurile speciale de 3 ani.

In capitolul I, sectiunea IV sub titlul “Cursuri speciale” se fac urmatoarele precizari:
“art. 11. Aceste cursuri vor cuprinde legile, matematica aplicata si agricultura practica.
art. 21. Cursul de matematica aplicata va fi compus iarasi din trei clasuri.
art. 22. In cel dintai se va invata trigonometria aplicata la mestesugul de ridicarea planurilor si algebra superioara.
art. 23. In clasul al doilea se va invata mai intai calculul diferential si integral, pe urma geodezia, pe cat va fi trebuincioasa la triangulatia cea mare pentru ridicarea planurilor topografice.
art. 24. In clasul al treilea se invata mecanica si arhitectura.”

Petrache Poenaru, numit de generalul Kiseleff director al Colegiului de la Sf. Sava, a fost un mare animator al invatamantului ingineresc si a desfasurat o larga activitate de traducere a unor carti de geometrie si de algebra, contribuind si la inzestrarea Colegiului cu aparate, instrumente fizice si colectii de lucrari. La insistentele lui, in 1837, s-au adus doua teascuri si literele necesare pentru tiparirea de manuale. El traduce si tipareste manualul de geometrie al lui Legendre, manual care constituia primul curs de acest gen publicat in partile romane. Tot Petrache Poenaru traduce din limba latina si publica la Bucuresti lucrarea lui Appeltauer “Elemente de algebra”, primul curs de algebra din tara Romaneasca”.

Revolutia din 1848 a intrerupt activitatea tuturor scolilor din Principate pentru doi ani. In septembrie 1850 comisia formata din Petrache Poenaru, S. Marcovici si C.N. Brailoiu prezinta domnitorului Barbu Stirbei proiectul privind reorganizarea invatamantului, care cuprindea toate treptele. Din porunca domnitorului “s-a intocmit o noua programa de invataturi, impartita in trei trepte: incepatoare, colegiale si speciale iar in programa ultimei trepte se gaseste un curs special intr-un mod restrans la inginerii civili pentru a forma ingineri topografi, ingineri de sosele si arhitecti”.

Prin opisul domnesc din 17 octombrie 1850 s-a creat o facultate de ingineri impartita in trei sectii: topografi, ingineri de poduri si arhitecti. De asemenea, prin acelasi opis s-a infiintat o scoala de mestesuguri.

Domnitorul Barbu Stirbei precizeaza astfel rolul facultatii de inginerie: “… materiile invataturilor s-au combinat cu scop de a se da elevilor cele mai temeinice principiuri de topografie, constructie a podurilor si soselelor si de arhitectura, prin invatarea stiintelor matematice aplicate la desemn, la masurare, la calcul, la cunostinta puterii materialelor de constructii, la mecanica si prin invatatura osebitelor ordine de arhitectura”. Citam in continuare: “nimeni sa nu fie primit in funtiunea de inginer pentru poduri si sosele, sau inginer arhitect, sau inginer topograf, daca nu va infatisa diploma pentru cursul de inginerie civila si nimeni nu va fi primit a exercita profesiunea de hotarnic sau avocat daca nu va avea diploma pentru cursul de legi”.

Din lipsa de cadre didactice, domnitorul Barbu Stirbei a adus in tara pe Louis Chretien Leon Lalanne, absolvent al Scolii Nationale de Poduri si sosele de la Paris. El a infiintat o scoala de conductori de lucrari publice, iar elevii acestei scoli primeau o leafa de 150 – 400 de lei lunar in timpul studiilor si care se reducea de la o luna la alta, daca nu invatau bine. Elevii erau obligati sa lucreze trei ani dupa absolvire in serviciul statului, in caz contrar erau obligati sa restituie leafa primita.

Scoala Lalanne a functionat cu intreruperi pana in 1858, cand s-a format “Scoala de conductori” cu caracter permanent, care a constituit baza infiintarii mai tarziu a Scolii Nationale de Poduri si sosele din Bucuresti.

In 1855 se inregistreaza infiintarea unei Scoli tehnice de telegrafie precum si jurnalul domnesc prin care se introduce alfabetul latin in scoli si in actele oficiale de stat.

La 1 octombrie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza semneaza decretul privind infiintarea “Scoalei de Ponti si sosele, Mine si Arhitectura” din Bucuresti. Programul de studiu era facut pentru doi ani, iar pentru admitere se cereau clase gimnaziale.

La 5 decembrie 1864 apare Legea asupra instructiunii publice, ministrul Lucrarilor publice fiind Mihail Kogalniceanu. Prin aceasta lege, invatamantul romanesc devine unitar in intreaga tara, iar anii de studiu erau de patru ani pentru invatamantul primar (obligatoriu si gratuit), sapte ani pentru invatamantul secundar (liceal) si de trei ani pentru invatamantul universitar.

Activitatea “Scoalei de Ponti si sosele, Mine si Arhitectura” este intrerupta la abdicarea domnitorul Alexandru Ioan Cuza, in februarie 1866.

La 30 octombrie 1867 domnitorul Carol infiinteaza “Scoala de Poduri, Sosele si Mine”, cu o durata de 5 ani, dintre care un an preparator, trei ani de cursuri comune si ultimul an de cursuri de specializare, cu doua sectii de specializare: Sectia de Poduri si sosele si Sectia de Mine. Scoala avea programul: Anul preparator: aritmetica, geometria, trigonometria, fizica elementara, desenul; Anul I : geometria descriptiva, calculul diferential si integral, fizica, geometria analitica, desenul; Anul II: aplicatiile geometriei descriptive, chimia, mecanica analitica, desenul; Anul III: mecanica aplicata, curs de constructii, mineralogia, fizica industriala, geodezia, desenul; Anul IV cuprindea pentru sectia de Poduri si Sosele: cursuri de poduri, sosele, cai ferate, arhitectura industriala, apoi proiecte si desen, iar pentru Sectia de Mine: cursuri de chimie aplicata, metalurgie, exploatarea minelor, dreptul administrativ, economia politica, apoi proiecte si desen.

Invingand felurite greutati de ordin material sau cauzate de lipsa personalului didactic, scoala a functionat fara intrerupere, dezvoltandu-se si perfectionandu-se in mod continuu pana in zilele noastre, sub diferite denumiri: Scoala nationala de poduri si sosele din 1881, Scoala Politehnica din Bucuresti din 1920, Institutul Politehnic din Bucuresti incepand cu 1948 si Universitatea Politehnica din Bucuresti din 1992.

Revenind la anul 1881, notam ca directiunea scolii a fost incredintata lui Gheorghe Duca, un remarcabil organizator si promotor al invatamantului tehnic superior romanesc. Intr-un raport trimis de acest mare om la Ministerul Lucrarilor publice, el arata ca, din cauza prea numeroaselor cursuri “toate materialele erau predate in mod artificial. Ori credem ca nu exista o metoda mai vicioasa ca aceasta. O cunostinta superficiala este mult mai vatamatoare decat o ignoranta. Cand cineva nu stie, el tace si cauta sa invete; cand cineva crede ca stie, cand n-are cunostinta de ignoranta sa, el comite cu siguranta greselile cele mai stranii si e mult mai greu de a rectifica cunostinta gresita decat de a dobandi cunostintele noi”. Gheorghe Duca considera ca “o conditie esentiala de izbanda era severitatea absoluta, atat pentru conduita cat si pentru studii”. Numarul celor care reuseau in anul I nu trecea de 15 desi “nimic n-ar fi mai usor decat a avea cel putin 50 elevi in fiecare clasa, dar atunci scoala ar exista numai de nume si ar deveni o fabrica de nulitati”.

Tot lui Gheorghe Duca i se datoreaza si inceperea in 1884 a lucrarilor pentru construirea localului pentru Scoala Nationala de Poduri si Sosele, cu o capacitate initiala pentru 100 de studenti, local amplasat pe strada Polizu colt cu Calea Grivitei (corpul A actual). Localul de 5000 mp cuprindea un amfiteatru, mai multe sali de curs, laboratorul de chimie, fizica, incercari mecanice, precum si sali de desen, biblioteca si un muzeu.

La 23 martie 1888 este votata “Legea invatamantului secundar si superior” elaborata de Spiru Haret, prin care se instituie invatamantul secundar de opt clase in doua cicluri (inferior si superior) cu 3 sectii (moderna, reala, clasica), gimnazii si scoli normale, organizandu-se in acelasi timp mai temeinic invatamantul superior.

In acea perioada si pana in preajma primului razboi mondial la Scoala Nationala de Poduri si Sosele din Bucuresti au activat profesori, ingineri si oameni de stiinta remarcabili ca: Anghel Saligny; David Emmanuel (1854-1941), doctor la Sorbona, eminent matematician, autor al primelor manuale de teoria functiilor in tara noastra; Traian Lalescu (1882-1929), matematician de renume, autor al primului manual din lume privind teoria ecuatiilor integrale; Elie Radu (1853-1931), inginer constructor de cladiri, cai ferate si amenajari de apa, initiator al utilizarii betonului armat; Grigore Cerchez (1850-1927), inginer si arhitect adept sustinator al afirmarii specificului national in arhitectura, autor al proiectului vechiului local al Institutului de Arhitectura din Bucuresti; Andrei Ioachimescu (1868-1943), inginer si matematician, autor al revistei “Gazeta matematica”, a carei contributie la pregatirea matematica a tineretului din Romania a fost cu totul exceptionala; Ion Ionescu (1870-1946), inginer si matematician, profesor a carui constinciozitate si severitate au intrat in legenda, autor a numeroase lucrari de constructii de poduri si al unor studii hidrotehnice, intemeietor si sustinator devotat al Gazetei matematice; Gheorghe Filipescu (1882-1937), inginer eminent si profesor de Rezistenta materialelor in care a introdus utilizarea calculului vectorial la studiul grinzilor cu zabrele.

In 1913, cu intentia de a se face fata nevoilor evolutiei economice a Romaniei de dinainte de razboi, s-a urmarit extinderea invatamantului universitar catre aplicatii si un prim inceput a fost facut prin infiintarea unei “Scoli de electricieni”, transformata mai tarziu in “Institut electrotehnic” pe langa Universitatea din Iasi si pe langa Universitatea din Bucuresti. Initiativa a apartinut in buna parte prof. dr. D. Hurmuzache.

Istoria invatamantului superior romanesc de electrotehnica incepe deci in 1913.

La 1 septembrie 1920 este numit director Nicolae Vasilescu-Karpen, care elaboreaza proiectul de lege pentru transformarea Scoalei Nationale de Poduri si Sosele in “Scoala Politehnica din Bucuresti”. Decretul lege este promulgat de regele Ferdinand in 10 iunie 1921.

La data infiintarii sale Scoala Politehnica din Bucuresti este organizata pe urmatoarele 4 sectiuni: Constructii, Electromecanica, Mine si Industriala. Pe langa sectiunea Electromecanica se infiinteaza subsectiunea de Telegrafie si Telefonie. Scoala superioara de silvicultura a fost alipita Scolii Politehnice din Bucuresti, constituind cea de-a 5-a sectiune.

Cu incepere din toamna anului 1929 Scoala Politehnica practica o dubla selectie a candidatilor: un concurs de admitere in anul preparator si un concurs de admitere in anul I (pentru un numar de circa 260 de locuri).

In 1934 are loc o mare dezbatere in Senat si Camera pentru amendarea legii invatamantului din 1932 in sensul concentrarii invatamantului superior in scolile politehnice. Amendamentul propus de prof. C. Busila si sustinut de primul ministru Nicolae Iorga are urmatorul text: “Actualele sectiuni de chimie industriala, electrotehnica si chimie agricola de pe langa facultatile de stiinte din Bucuresti vor contiuna sa functioneze, pana cand, prin legea de reorganizare a invatamantului tehnic superior se va concentra intregul invatamant tehnic superior, cuprinzand si sectiunile de mai sus, in Inaltele Scoli tehnice, care se vor organiza in acest scop si in Academiile de inalte studii agricole”.

La 15 iunie 1934, in baza principiilor stabilite de consiliul de perfectionare, Scolii Politehnice din Bucuresti i se aproba dreptul de a acorda titlul stiintific de doctor-inginer. Prima diploma s-a acordat inginerului Welton J. Grook de la Universitatea Stanford – California, care sub conducerea stiintifica a prof.dr. Traian Negrescu a sustinut teza de doctorat cu titlul “Recherches experimentales sur la constitution mineralogique, et sur l’action chimique de scorier de l’elaboration de l’acier”. Pana in 1948, cand doctoratul a fost desfiintat pentru 4 ani, urmand sa fie reorganizat, au fost sustinute teze de doctorat sub conducerea stiintifica a profesorilor Costin Nenitescu, Emil Filipescu, Aurel Beles, Nicolae Vasilescu-Karpen, Ion S. Gheorghiu, Negoita Danaila, Serban Solacolu.

Prin legea din 1938, Scoala Politehnica din Bucuresti se transforma in “Politehnica Carol II din Bucuresti”. Scolile politehnice inceteaza de a mai fi conduse si administrate dupa legile lor proprii si sunt incadrate sub numele de “Politehnice” in regimul general al invatamantului superior alaturi de universitati, academii comerciale si alte scoli superioare speciale. Prin aceeasi lege se incorporeaza ca facultati ale Politehnicii din Bucuresti Academiile de Arhitectura, respectiv Agronomie din Bucuresti. De asemenea, Institutele universitare de Electrotehnica si Chimie Industriala de la Universitatea din Bucuresti s-au contopit cu sectiile de Electromecanica si de Chimie Industriala ale Politehnicii din Bucuresti.

Prin aceeasi lege anul preparator devine anul I, iar durata totala a studiilor devine cinci ani. Se infiinteaza in cadrul fiecarei facultati grupe de specializare. Astfel, la Facultatea de Electromecanica functionau urmatoarele grupe: Mecanica, Aviatie, Armament, Tehnica Navala, Electrotehnica, Electrocomunicatii. Aceasta situatie a dainuit zece ani.

Cel de-al doilea razboi mondial a perturbat desfasurarea normala a procesului de invatamant, care insa nu a fost intrerupt. La sfarsitul razboiului Politehnica din Bucuresti, functiona cu sapte facultati: Constructii, Electromecanica, Mine si Metalurgie, Silvicultura, Chimie Industriala, Agronomie, Arhitectura.

Reforma invatamantului realizata prin legea din 3 august 1948 transforma Politehnica din Bucuresti in “Institutul Politehnic din Bucuresti” avand patru facultati: Chimie Industriala, Electrotehnica, Mecanica, Textile. Pentru prima data ramura electrotehnica, devenita una din ramurile definitorii ale progresului tehnic, are o facultate de sine statatoare, iar grupele sale de specializare sunt in numar de trei: Masini si Aparate electrice, Productia si Distributia Energiei Electrice, Electronica si Telecomunicatii.

In 1951, Energetica se rupe din Facultatea de Electrotehnica si devine facultate separata cu trei sectii: Termoenergetica, Hidroenergetica, Electroenergetica. In Facultatea de Electrotehnica raman in continuare doua specializari: Masini si Aparate electrice, Electronica. In 1953 si specializarea Electronica se separa de Facultatea de Electrotehnica, devenind facultate independenta.

In 1957 Facultatile de Electrotehnica si Energetica fuzioneaza intr-o singura facultate cu denumirea de Facultate de Electrotehnica si Energetica. Aceste facultati se vor separa trei ani mai tarziu, pentru ca in 1986 sa se uneasca din nou, separarea avand loc patru ani mai tarziu.

Atat in perioada dintre cele doua razboaie mondiale cat si dupa cel de al doilea razboi, Facultatea de Electromecanica, respectiv de Electrotehnica a beneficiat de un corp profesoral de elita, in cea mai mare parte fosti absolventi ai Scolii Nationale de Poduri si Sosele, care, cu toate vicisitudinile razboiului si apoi ale comunismului, au tinut inca sus faclia unei scoli ingineresti cu totul meritorii. Trebuie sa ne amintim astfel de: Nicolae Vasilescu-Karpen (1870-1964), primul rector al Scolii Politehnice, in conducerea careia a ramas timp de 20 de ani, eminent profesor si savant in domeniul fenomenelor electromagnetice, cu o teza de doctorat referitoare la campul magnetic al corpurilor incarcate cu sarcina electrica aflate in miscare si citata si astazi in bibliografiile complete privind teoria relativitatii; Constantin I. Budeanu (1886-1959), renumit profesor de Electricitate, care a elaborat teoria fenomenelor reactive si deformante in retele electrice, impunand-o pe plan international, reprezentant activ si deosebit de apreciat al tarii noastre in Comisiunea Electrotehnica Internationala (CEI), in care a condus Subcomitetul pentru fenomene reactive si deformante; Ion S. Gheorghiu (1885-1968), profesor de Masini electrice, autor al primului tratat de masini electrice in limba romana, cel care a elaborat in 1914-1915 primul proiect de electrificare a caii ferate Ploiesti Brasov; Tudor Tanasescu (1901-1961), profesor de electronica, autor a numeroase lucrari in domeniul circuitelor si tuburilor electronice; Dionisie Ghermeni (1877-1948), profesor de hidraulica si electrotehnica, a condus numeroase lucrari de alimentare cu apa si de canalizare in diferite orase ale tarii, a adus contributii in teoria similitudinii si a campurilor magnetice invartitoare; Alexandru Pantazi (1896-1948), profesor de geometrie analitica si descriptiva, autor al unor lucrari remarcabile de geometrie diferentiala proiectiva a curbelor si suprafetelor; Nicolae Cioranescu (1903-1957), profesor de analiza matematica, cu numeroase lucrari in domeniul teoriei ecuatiilor cu derivate partiale, remarcabil de asemenea prin adaptarea analizei matematice pentru nevoile pregatirii ingineresti; Cezar Antoni Parteni (1900-1956), profesor de Masini electrice la Politehnicile din Iasi si Bucuresti, fost rector al acesteia din urma, cu numeroase contributii la studiul masinilor electrice speciale; Alexandru Popescu (1900-1974), profesor de Electrotehnica si de Masuri electrice, cel care a proiectat si realizat laboratoarele de Masini electrice, de Masuri electrice, de Incercari industriale si de inalta tensiune din localul din Polizu, cel care a inzestrat prin stradanii deosebite Facultatea de Electrotehnica, cu o biblioteca care actualmente face parte din patrimoniul national; Remus Radulet (1904-1985), profesor de teoria electromagnetismului, autorul axiomatizarii acestei stiinte, cu contributii remarcabile in teoria electrodinamicii relativiste si teoria marimilor fizice primitive, initiatorul imensei enciclopedii tehnice intitulate “Lexiconul tehnic roman”, presedinte al Comisiunii Electrotehnice Internationale (CEI), creatorul scolii romanesti de Bazele Electrotehnicei; Constantin Dinculescu (1898-1983), profesor de Centrale si Retele electrice, initiatorul si proiectantul principal sub aspectul cerintelor de invatamant al noului local din Splaiul Independentei, fost decan al facultatii, unul din principalii autori ai electrificarii tarii dupa al doilea razboi mondial.

La 28 iunie 1965 se deschide in Splaiul Independentei nr. 313 santierul pentru construirea celui mai mare edificiu de invatamant superior din tara, noul local al Institutului Politehnic, cu o suprafata utila de 120.000 mp, respectiv 214.000 mp suprafata desfasurata, pentru o capacitate de 10.000 de studenti (ulterior se va ajunge la 30.000 de studenti), pe un teren de 100 ha. In etapa I-a, cu o suprafata desfasurata de 172.000 mp s-au realizat profilele: Invatamant general, Mecanica, CET (centrala termoelectrica), Electrotehnica, Metalurgie-Transporturi si Grup gospodaresc. Profilul Electrotehnica pentru Facultatile de Electrotehnica, de Energetica si de Automatica (infiintata in 1966) s-a finalizat in 1970-1971. Etapa a II-a, cuprinzand profilele Electronica, Chimie Industriala si Biblioteca nu s-au mai realizat. S-a inaltat insa Grupul de camine studentesti-Regie.

In 1977 Institutul Politehnic ajunge la 21700 de studenti, iar Facultatea de Electrotehnica la 1100 de studenti, cu specializarea Electrotehnica la cursurile de ingineri de 5 ani si specializarea Masini si Aparate electrice la cursurile de zi de 3 ani si serale de 4 ani de subingineri.

Legea invatamantului din 1995 da un nou cadru de dezvoltare a invatamantului tehnic superior si gaseste Facultatea de Electrotehnica a Universitatii “Politehnica” din Bucuresti cu peste 1300 de studenti, cu specializarile: Constructii electrotehnice, Electrotehnica generala, Actionari electrice, Metrologie, Inginerie matematica, Inginerie economica. In 1997 se infinteaza specializarea Inginerie economica in electrotehnica si energetica. Incepand din anul 2005, facultatea de Electrotehnica isi schimba numele in facultatea de Inginerie Electrica, odata cu trecerea la invatamantul pe cicluri: ciclul I, de 4 ani, studii universitare de licenta, ciclul II, studii universitare de masterat si ciclul III studii de doctorat de 4 sau 6 ani. Aceste cicluri sunt prevazute in legea 288/2004, privind organizarea studiilor universitare.

Pentru o buna parte din cele prezentate mai sus, s-au folosit “Date cronologice privind istoricul Institutului Politehnic din Bucuresti (1818 – 1981)” stranse de acad. prof.dr.doc.ing. Radu Voinea, prof.dr.ing. Dumitru Voiculescu si ing. Liviu Voronca.